Românilor în iobăgie nu le era slobod a-și zidi biserică numai afară ori la un capăt de sat. FOTO/VIDEO. Biserica de lemn din Zalnoc

 Biserica de lemn din Zalnoc se află în localitatea omonimă din județul Sălaj. Ea este datată din anul 1700 printr-o presupusă inscripție ce a existat cândva de-asupra ușii de intrare. Același an este indicat și de șematismele Episcopiei greco-catolice de Cluj-Gherla drept an al edificării bisericii. 

Despre acestă biserică cât și despre istoria satului Zalnoc și a locuitorilor săi a scris preotul Ioan Buteanu, un împătimit cercetător al istoriei satului său. Lucrarea sa intitulată ”Din monografia satului Zalnoc”, publicată în mai multe numere ale ziarului Plugarul editat la Șimleu Silvaniei a constituit o inițiativă pe cât de rară la acea dată pe atât de importantă și apreciată. Având hramul ”Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”, biserica se află înscrisă pe noua listă a monumentelor istorice.

Descrierea  bisericii  publicată în anul 1924 în ziarul Plugarul.

”Românilor în iobăgie nu le era slobod a-și zidi biserică numai afară ori la un capăt de sat. Știm, că biserica a fost clenodiul cel mai scump al românului în vremea grea a negrului feudalism, când românul era considerat de un slugă nimernic, a cărui viață depindea dela voia nobilului străin și de limbă și credința sa; singur biserica cu rugăciunile ei bogate și frumoase i-a fost unica mângâiere. Așișderea soarte aveau și preoții români, care erau socotiți cu iobagii și erau datori de a da anual robotă și alte servicii pe seama stăpânilor. La 1594 în ”urbarium” cetăților Șimleu se zice că preoții români sunt datori a da un ciarșaf (lepedeu) de lână (culcitra lanea) la domni. Ei trăiau din lucrul câmpului. Înainte de 1700 de sigur au fost de legea orientală și se dă cu socoteală că fiind puțini și săraci au avut o biserică de lemn, pe care turcii o-au nimicit. De la 1666 până la 1700 n-au avut biserica după cum spunea preotul Vasile Muste (1823) și numai sub un măr se adunau și aveau un clopot în crengi, aicea se rugau în Dumineci și sărbători.

 Matriculele reformaților de aici, la 1800 spun apriat, adecă se află scris în ele că înainte de 1798 au locuit numai români și numai mai târziu s-au așezat câtiva reformați. La 1605 sinodul reformat ținut în Careii-mare a trimis de preot pe Moisă Katai la Zalnoc. Aici este a se înțelege orașul Solnok, deoarece reformații nici când nu au avut biserică și chiar credincioșii de azi fiind puțini se roagă la o casă privată. Românii înainte de 1770 erau când uniți când neuniți, stabil s-au unit la 1780. Azi au o biserică de lemn de legea greco-catolică, este cam la mijlocul satului și a fost făcută de iobagi și de meșterul ”Petre”, din goroni tăiați din același loc, căci era codru în jur. Azi îi zic Codrișor la dealul din sus de biserică. Biserica e de 12 metri de lungă, 5 lată fără târnațiu; cu turn cam scurt cu păreți scunzi care sunt numai din șase bucăți de scânduri late de goron prinse în crestăruri. Pă păretele din afară este o cruce de lemn prinsă cu cuie de lemn în părete și se zice că acolo e îngropat un preot. A fost acoperită totdeauna cu șindilă, mai de mult cu șindila lată de fag de un metru lungă, bătută cu lețuri de plop cu cuie țigănești cu ciapsă (De acestea sunt câteva și azi în podul bisericei). Profesorul Fetzer călugăr minorit din Șimleul Silvaniei, zicea că e zidită după forma bisericei celei vechi din Bănișor, care la 1241 deja a existat când a venit tătarii. Așa spunea preotul bătrân Moldovan. Biserica din Bănișor a fost loc de rugă (ca și o mănăstire) a Sălăjenilor. Despre biserica din Zalnoc a scris profesorul de la Universitatea din Budapesta Géza Czirbusz călugăr piarist în anul 1900 în foaia ”Magyar állam”. Pe lângă biserica de mult a fost cemeteriu, așa se deduce pentrucă când au făcut fântâna preotului, în mai multe locuri au aflat tot oase de om. Locul unde stă biserica l-a dat baronul Kemény dela Chiejd, ai cărui erezi, au voit să-l ia și să-și mute biserica de acolo, neascultându-l, baronul și-a băgat porcii noptea în biserica, ziua îi purta la ghindă în pădurile lui, la urmă l-a lăsat bisericei așa spunea învățătorul bătrân Laurențiu Hosszu. Clopotele bisericei sunt mai tinere decât biserica. Clopotul cel mare la anul 1839 a căzut jos din turn și s-a crepat, când la tras după moarta Marchiș Floare. L-au trămis să-l toarne din nou dar Tășnădani l-ar fi schimbat pentrucă avea resunăt frumos și așa cred că și azi se află în turnul bisericei reformate ori catolice din Tășnad. La anul 1841 au cumpărat clopotul cel mare pe care l-a tras în turn George Domocoș (Ghiurca Nuchi) un om sărac ce tocmea puște și pistoale. În 1907 când a lovit fulgerul săc biserica, la crepat puțin. Acest clopot s-a recvirat s-a recvirat pentru armată în 1917; a avut greutatea de 50 de kilograme. Pe clopotul cel mic este gravat cu litere cirile: ”acest clopot s'au vârsat spre lauda sf(in)tei Troițe în anul 1768”- clopotul cel mic l-a cumpărat un om ce a căzut în robie grea și a făgăduit că va cumpăra un clopot de ”șugubjină” adeca de întoarcere de vreme grea, căci împrăștie norii. În anul 1922 poporul a strins bani, s-a luat un clopot nou de 44 kilograme dela fabrica Schieb din Sibiu cu 4000 lei, s-a sfințit cu mare solemnitate astfel azi iarăși avem două clopote cu un resunet armonios. Despre clopotele din satul bătrân a fost vorba la istoria satului. În anul 1907 luna Iunie seara la 9 ora a trăznit un fulger săc în turnul bisericei, vecinii spun că iera vreme cu stele, s-a auzit o tunătură groaznică și pe turnul bisericei vinea în jos, asvirlind în bucăți subțirele șindila – un măr roșiu – care s-a scoborât printre clopote, apoi s-a despărțit în 3 bucăți o parte a crepat boltitura de goron din naia bisericei și s-a scoborât în biserică unde a lovit icoana ce o sărutau bărbații și s-a aprins vălul cel subțire, apoi a eșit prin fereastra dela altar făcând în ea o gauriță mică, - cealaltă parte a eșit pe sub turn prin șindilă, a treia bucată a crepat goronul cel gros ce ține turnul și s-a scoborât în tinda muerilor și a eșit pe subt ușe. În biserică cât stat a făcut un sgomot grozav par că mergea un car cu cai pe un pod. Adunându-se vecinii, focul mic l-au stins cu lapte. Biserica s-a reparat în 1908. Meșterii s-au temut a se suie pe turn ca nu cumva să se în boarde cu ei a Muierile vorbesc că pentru aceia a trăznit biserica și icoana; că Torțian Oană a făcut ștergura pe care o  cusut în ziuă de Marția  între tunete. Aceasta ștergură a fost pe icoana aceia care o  lovit fulgerul”  

 sursa  wikipedia